"Hab gesponnen das Gold
Zu Stroh bin weil ich
So traurig bin froh
Nicht so traurig wie gestern
Zu sein mein Herz
Allerliebste ist auf
und davon.

Ließ mein Haar hinunter
Zur Nacht. Nicht die Alte
Er war`s der mir sacht
Die Flechten zerschnitten dann
Ist er geritten auf meinem Herzen
Auf und davon

Tropft mir kühlen Schnee in
Mein Blut. Komm
Zurück und sei wieder
Gut genug für mich
Scher dich mein Herz
Zum Allerliebsten auf
Und davon."

Ulla Hahn - Auf und Davon

Ich stehe vor der Tür mit den Schlüssel in der Hand. (Ich brauche unbedingt eine Zigarette.) Ich schliesse die Tür ab und schaue noch einmal durch die Wand des Zimmers der kaputtenen Traümen an. Drinnen bist du.

            Sie ging einsam auf den Schachbrett-Boden. Ein Schritt, ein Flüstern, ein anderer Schritt und ein anderes Flüstern, das sich in dem Schlag des nächsten Schritt versinkt. Ihr langes weißes Kleid löschte die Kette von Echos auf dem Boden während sie durch das Zimmer ging. So ein einsames Zimmer war das. Halb versteckt in den Schatten sah sie eine weiße Säule. Links von dieser Säule stand eine andere, identische mit der letzten und identische mit der nächsten, wie die Stäbe eines Käfigs. Rund herum standen weißen Säulen, ganz nah von der Wand. Aber etwas fehlte von diesem Tempel. Etwas ganz wichtig, die sie mit Schrecken schon bemerkt hat. Es bedeutete, dass niemand konnte rein und niemand konnte raus. Sie schaute noch einmal das Zimmer um und sah ein beruhigendes blaues Licht, das auf dem Schachbrett-Boden fiel. Es kam aus irgendwo oben. Sie ging ins Licht und fühlte sich geschützt. Es war warm und bequem. In der Umarmung des blauen Licht, schlief sie ein mit einem Lächeln ins Gesicht.

            Erinnerst du dich an unseren faulenzenden Tagen im Sommer, wenn es zu heiß für Spaziergänge war und wir blieben innen, du und ich alleine? Wußtest du, dass damals konnte ich mich nicht ausmachen, ob deine Augen grün, grau oder blau waren? Am Anfang konnte mein Blick sich nicht tief in deinen Wasser versenken. Ein Moment indem du nicht aufgepasst hast, hat mir die Schlüssel gegeben. Da habe ich den Schlag deines vollen blauen Augenblicks gesehen. Ich bin ganz in dem Wasser gesprungen und habe bis rauf zu der Quelle deiner Augen angeschaut. Dort auf einem Schachbratt-Boden sah ich tanzenden Geister. Schöne Frauen waren sie einmal, aber in diesem körperlosen Zustand, sahen sie schrecklich aus. Sie waren aufgeregt. Plötzlich fingen sie an zu schreien und zu lachen mit einer böse Stimme. Sie liefen um das Zimmer und schlagten die Säulen bis sie eingestürzen waren. Erschrocken kam ich wieder zurück und sah dich so traurig wie nimmer. Große Tränen liefen auf deinem Gesicht und du hast mir gesagt: „Das hättest du nicht tun sollen. Ich hab dir gesagt, ins verbotene Zimmer nicht auftreten. Bald wirst du deinen Platz neben den anderen Frauen nehmen und ich will das nicht! Noch nicht... Das hättest du nicht gemacht sollen... “

            Der Prinz war jung und mutig und obwohl alles, dass er von Vorväter gehört hatte, Volksmärchen erschienen, in seinem Herz glaubte er dieser Legende. Irgendwo in einem versteckten Schloß, überwacht von Gefahren und Versuche, Liebe schlaf ein tausendjahrend Traum und er wird sie erwachen! Als er durch den tiefen Wald ritt, hat er vielen Scheusale gekämpft; Drachen, die Feuer ausatmeten, Ungeheuer, die Fäuste wie Stein hatten und viele Arten von Medusa, mit ihrem steinenden Blick. Müde und angstvoll ist er zu dem Schloß angekommen und ging weiter ins Schloss und alles war so ruhig, dass er seinen eigenen Atem hören konnte. Endlich kam er in den alten Turm und öffnete die Tür des kleines Zimmers, wo...

            Ich lag auf dem Sofa mit geschlossene Augen und mit meinen Händen auf meinem Brust. Ich hörte die Schlüssel in die Tür; na ja endlich ist er zu Hause. Er trat ein in Ruhe, damit er mich nicht stört. Was für einen patetischen Romeo! Kuss? Hat jemand „Kuss“ gesagt?

„Hast du Zigaretten gekauft?“

„Ach... ich habe das vergessen.“

„Na ja, ich war mir sicher, du vergisst immer was mich betrifft.“

„Laß mich bitte in Ruhe, ich hatte einen schlimmen Tag!“

„Ich werde mir selbst kaufen.“

„Egal!“

            Und jetzt bin ich vor der Tür. Ich brauche unbedingt eine Zigarette! Und du bist hinein, ins Zimmer. Oder bist du?

(2009)

Te-am îmbrățișat atât de strâns
într-o zi,
Încât mi-am auzit inima
Bătând în pieptul tău
și gândul rostind în glasul tău.

Când pielea mi s-a așternut pe corpul tău,
Unul câte unul,
s-au prăbușit toate zidurile,
s-au șters toate granițele,
Iar simțurile mi s-au predat ție.
Imperceptibil am devenit tu.

Totuși,
Cel ce în dragoste se pierde,
Din dragoste va pieri.
Așa că va veni și vremea să pleci,
într-o zi,
Cu tot ce-am fost,
al tău.

Mai stai, jumătate!
Mai stai... te du mai târziu!
Mai lasă-mi inima și gândul și pielea,
Mai lasă-mă mie, să-mi fiu!

Aș vrea să văd iubirea în oglindă
Și-n dor aprins pe amândoi să ne cuprindă.
Să ne topim în vâlvătăi și mângâieri,
Să ne purifice de frici si îndoieli.

Vreau gândul meu să îl aud cu glasul tău
Să-ți simt umbra pe obraz mereu, mereu...
Sub coasta-ți stângă să-mi fac loc, aș vrea,
Iar tu, la rându-ți, să nu pleci de sub a mea.

Nu. Nu-mi da doar o zi, chiar de-i senină,
Și nici măcar un cer cu lună plină.
Idealismul... rămână în povești!
Eu nu vreau, de fapt, decât să mă iubești.

Italo Calvino, ”Orașele invizibile”

”În sfârşit ajunge la Isidora, oraş unde palatele au scări în spirală, încrustate cu cochilii marine, unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde, atunci când străinul şovăie între două femei, întâlneşte întotdeauna o a treia [...] Isidora e aşadar cetatea visurilor lui. Cu o deosebire: oraşul visat îl conţinea pe el tânăr; la Isidora ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă există un zid al bătrânilor care se uită cum trece tinereţea; el s-a aşezat acolo, în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri.”

*

”Ajungând într-un oraș nou, călătorul regăsește un drum al lui pe care nu știa că-l mai are: stranietatea a ceea ce nu mai ești sau nu mai posezi te așteaptă la liman, în locurile străine și neposedate.”

 *

”Uneori, orașe diferite se succed pe aceeași întindere de pământ și sub același nume, se nasc și mor fără să se fi cunoscut, fără să fi putut comunica. Câteodată, până și numele locuitorilor rămân aceleași, și tonul vocilor, chiar și trăsăturile fețelor; dar zeii care locuiesc dedesubtul numelor și deasupra locurilor au plecat fără să spună un cuvânt și în locul lor s-au cuibărit zei străini.”

*

”- Și orașelor le place să creadă că sunt opera minții sau a întâmplării, dar nici una, nici alta nu sunt suficiente pentru a le susține zidurile. La un oraș nu te bucură cele șapte sau șaptezeci și șapte de minunății ale lui, ci răspunsul pe care îl dă unei întrebări ale tale. 

 - Sau întrebarea pe care ți-o pune, obligându-te să răspunzi, aidoma Tebei, prin gura Sfinxului.”

*

”La Chloé, oraș mare, oamenii care trec pe străzi nu se cunosc. Când se văd, își închipuie unul despre celălalt o mie de lucruri, întâlnirile care ar putea avea loc între ei, conversațiile, surprizele, mângâierile, mușcăturile. Dar nimeni nu salută pe nimeni, privirile li se încrucișează preț de o clipă și apoi se evită, caută alte priviri, nu se opresc.” 

A short short story:

She was one of the few women who could pull up her back zipper by herself.
Obviously it requires a lot of practice.

Tăceri viole(n)te.
Aș vrea câteodată, așa să îți spun...
dar nu. Mai bine nu.
Oare tu,
mai crezi în baloane de săpun?
Că vin așa, de nicăieri,
și se duc pretutindeni,
peste mări și depărtări?
Sau ai descoperit deja oare,
gura care,
le-a suflat spre cer,
ori pământul de care s-au frânt,
precum cuvintele mincinioase.
Tăceri viole(n)te,
despre lucruri permanente.
Să le deschidem gurile, dar,
să pluteasca un timp,
după care, amuțind,
să se zdrobească de pământ.

To her I'd sent my hidden bluebirds,
bluemoons, and secret smiles.
The girl with night in her hair,
(and in her air),
would be the death of me.

"Cause you can't get away", he said, "you can't get away".
So that must be why I still see him on that chair,
in front of the great window,
open. (He, who had always been shut.)
And over the empty ashtray,
the window pours the Sun on me,
but to what relief,
if the wall is still casting
its punishing shadows?

Luni.

Luni de zile, luni de Moarte,
luni de fiere, de Mercur,
luni de zeci de Joi albastre,
luni de venerat Venere,
luni de Zâmbete stinghere,
Duminici de clarobscur.
Luni de aur, luni de fum.
Luni de șoapte, câte șapte,
luni de trai printre nebuni.

Tonight I shed my hopes like feathers;
the hour's late and my wings are broken, anyway.
I stare my ghosts right in the eye tonight,
until they die again,
or my own eyes become blind;
I never saw right, anyway.
Tonight I say "Goodbye" to you
for the last time, again,
in every sign language I know.
You'll never hear it, anyway.
I burn the words, the bridges,
the truths I never said;
Apologies unaccepted,
love unacceptable.
All that might have been,
'till we came along this road,
'till we came along this road...

Siempre llega mi mano
más tarde que otra mano que se mezcla a la mía
y forman una mano.

Cuando voy a sentarme
advierto que mi cuerpo
se sienta en otro cuerpo que acaba de sentarse
adonde yo me siento.

Y en el preciso instante
de entrar en una casa,
descubro que ya estaba
antes de haber llegado.

Por eso es muy posible que no asista a mi entierro,
y que mientras me rieguen de lugares comunes,
ya me encuentre en la tumba,
vestido de esqueleto,
bostezando los tópicos y los llantos fingidos.

(Oliverio Girondo, Dicotomía incruenta)


Mâna mea ajunge mereu
mai târziu ca cealaltă mână care se amestecă cu a mea
și formează o mână.

Când vreau să mă așez
observ că trupul meu
se așează în alt trup ce tocmai se așezase
acolo unde m-am așezat eu.

Și exact în clipa
în care intru într-o casă,
îmi dau seama că eram deja acolo
înainte de a ajunge.

De aceea e foarte posibil să nu iau parte la înmormântarea mea,
și în timp ce ei mă stropesc cu platitudini,
eu deja să fiu în mormânt,
îmbrăcat în schelet,
căscând la subiectele lor și la plânsetele prefăcute.

Cansado.
¡Sí!
Cansado
de usar un solo bazo,
dos labios,
veinte dedos,
no sé cuántas palabras,
no sé cuántos recuerdos,
grisáceos,
fragmentarios.

Cansado,
muy cansado
de este frío esqueleto,
tan púdico,
tan casto,
que cuando se desnude
no sabré si es el mismo
que usé mientras vivía.

Cansado.
¡Sí!
Cansado
por carecer de antenas,
de un ojo en cada omóplato
y de una cola auténtica,
alegre,
desatada,
y no este rabo hipócrita
,degenerado,
enano.

Cansado,
sobre todo,
de estar siempre conmigo,
de hallarme cada día,
cuando termina el sueño,
allí, donde me encuentre,
con las mismas narices
y con las mismas piernas;
como si no deseara
esperar la rompiente con un cutis de playa,
ofrecer, al rocío, dos senos de magnolia,
acariciar la tierra con un vientre de oruga,
y vivir, unos meses, adentro de una piedra.


(Oliverio Girondo, Cansancio)

Sunt sătul.
Da!
Sătul 
să folosesc o singură splină,
două buze,
douăzeci de degete,
nu știu câte cuvinte,
nu știu câte amintiri,
cenușii,
fragmentate.

Sunt sătul,
foarte sătul
de scheletul ăsta rece,
atât de pudic,
atât de cast,
încât atunci când s-a dezbrăcat,
n-a știut dacă e același
pe care l-a folosit când trăia.

Sunt sătul.
Da!
Sătul
să n-am antene,
să n-am câte un ochi în fiecare omoplat,
și o coadă autentică,
veselă,
dezlănțuită,
și nu smocul ăsta ipocrit,
degenerat,
pitic.

Sunt sătul,
mai presus de toate,
să fiu tot timpul cu mine,
să mă găsesc în fiecare zi,
când se termină visul,
aici, unde mă aflu,
cu aceleași nasuri,
cu aceleași picioare;
de parcă nu mi-aș dori
să aștept ruperea cu o piele de vară,
să ofer rouăi doi sâni de magnolie,
să dezmierd pământul cu vintre de omidă,
și să trăiesc, câteva luni, într-o piatră.

(traducere mai mult sau mai puțin reușită, a mea)

¡Todo era amor... amor!
No había nada más que amor.
En todas partes se encontraba amor.
No se podía hablar más que de amor.
Amor pasado por agua, a la vainilla,
amor al portador, amor a plazos.
Amor analizable, analizado.
Amor ultramarino.
Amor ecuestre.
Amor de cartón piedra, amor con leche...
lleno de prevenciones, de preventivos;
lleno de cortocircuitos, de cortapisas.
Amor con una gran M,
con una M mayúscula,
chorreado de merengue,
cubierto de flores blancas...
Amor espermatozoico, esperantista.
Amor desinfectado, amor untuoso...
Amor con sus accesorios, con sus repuestos;
con sus faltas de puntualidad, de ortografía;
con sus interrupciones cardíacas y telefónicas.
Amor que incendia el corazón de los orangutanes,
de los bomberos.
Amor que exalta el canto de las ranas bajo las ramas,
que arranca los botones de los botines,
que se alimenta de encelo y de ensalada.
Amor impostergable y amor impuesto.
Amor incandescente y amor incauto.
Amor indeformable. Amor desnudo.
Amor-amor que es, simplemente, amor.
Amor y amor... ¡y nada más que amor!

(Oliverio Girondo - Todo era amor)

Totul era iubire... iubire!
Nu mai era nimic, decât iubire.
Peste tot se găsea iubire.
Nu se mai putea vorbi decât de iubire.
Iubire clocotită, iubire cu vanilie,
iubire la purtător, iubire la termen.
Iubire analizabilă, analizată.
Iubire ultramarină.
Iubire ecvestră.
Iubire de carton, iubire cu lapte...
plină de preveniri, de prevenții;
plină de scurtcircuite, de piedici.
Iubire cu B mare,
cu majusculă,
bubuind de merengue,
învelită în flori albe...
Iubire spermatozoidă, esperantistă.
Iubire dezinfectată, iubire untoasă...
Iubire cu accesoriile ei, cu piesele ei;
cu greșeli de punctuație, de ortografie;
cu întreruperi telefonice și de ritm cardiac.
Iubire care pune pe foc inima urangutanilor,
a pompierilor.
Iubire care exaltă cântecul broaștelor de sub ramuri,
care smulge butonii de la botine,
care se hrănește cu gelozie și jeleu.
Iubire pripită și iubire impusă.
Iubire incandescentă și iubire imprudentă.
Iubire nedeformabilă. Iubire nudă.
Iubire-iubire care e, pur și simplu, iubire.
Iubire și iubire... și nimic mai mult decât iubire!

(attempted translation: mine)

There is some sort of debate
on whether the opposite of love is hate
(or indifference);
but I shall challenge the above and state,
it's neither one (most definitely not hate)
and what was once done in the name of love,
can be undone if you learn how to unlove.

How to Unlove - For Him

It's pretty easy, if you think about it,
first shrug your shoulders and don't think about it;
console yourself that, anyway, it wasn't meant to be,
either way, nothing can last eternally.
Then go in bars and drown away your sorrow,
you'll see how less you love her by tomorrow.
Increase your cigarettes, exhale her with the smoke,
it won't help much, but you'll seem an artistic bloke.
Finally, to make sure that your love is shed,
pick up some redheads and bring them to your bed.
A different one (or two, or three) per night,
and there you have it, that's how you do it right!
Now... seeing you've untook the fall,
I realize you didn't love at all.
Technically, there's nothing to unlove,
since what's missing is the main ingredient: love.

How to Unlove - For Her

Voice 1:
It's easy-peasy,
1-2-3,
just rip it off and there;
you're free.

Voice 2:
You know you can't, don't even try;
you'll carry him until you die.

I'm still in jail.
I thought my serving time was over,
but no. I'm still in jail.
Still in chains and fetters
and how they hurt
and crush my bones!
I'm still confined
to look at vertical horizons
alone.

A prayer for the ones
who believe themselves to be free
and in thinking they are free,
become blind to the fetters
that shackle them.

There is no sun outside the cave,
only electric light bulbs,
and trees in clay pots
and flowers that die in glass vases.
There is no truth outside the cave,
and no freedom.
And if there were,
they would be breathing
on life support machines.

“We take off into the cosmos, ready for anything: for solitude, for hardship, for exhaustion, death. Modesty forbids us to say so, but there are times when we think pretty well of ourselves. And yet, if we examine it more closely, our enthusiasm turns out to be all a sham. We don't want to conquer the cosmos, we simply want to extend the boundaries of Earth to the frontiers of the cosmos. For us, such and such a planet is as arid as the Sahara, another as frozen as the North Pole, yet another as lush as the Amazon basin. We are humanitarian and chivalrous; we don't want to enslave other races, we simply want to bequeath them our values and take over their heritage in exchange. We think of ourselves as the Knights of the Holy Contact. This is another lie. We are only seeking Man. We have no need of other worlds. A single world, our own, suffices us; but we can't accept it for what it is. We are searching for an ideal image of our own world: we go in quest of a planet, a civilization superior to our own but developed on the basis of a prototype of our primeval past. At the same time, there is something inside us which we don't like to face up to, from which we try to protect ourselves, but which nevertheless remains, since we don't leave Earth in a state of primal innocence. We arrive here as we are in reality, and when the page is turned and that reality is revealed to us - that part of our reality which we would prefer to pass over in silence - then we don't like it anymore.”

Stanislaw Lem - "Solaris"

I'm so good at losing.
A few days ago I lost my head;
The other day I lost my heart.
Now I know I'm gonna lose my mind,
but nothing,
Nothing
hurts as much as when
I lost you.

Well,
contrary to popular knowledge,
there are no penguins at the North Pole,
and no white bears at the South Pole.
In other words,
penguins and bears can't be found in the same pole,
but can live together in the same head,
chasing each other,
and trying to put each other in the right place.
So, technically,
the head is neither the South and the North,
it's neither and both,
depending on the perspective
from which the Sun sets.
Or rises.
And the head is actually
the barren landscape
of imaginary penguins and bears,
marching and hunting under polar lights,
sleeping the darkness of a hundred nights.

In the middle of the arctic night,
where does life find its comfort?
Does it sleep under the piles of ice,
or breathe along the winds?
Does at least the wind move,
or is everything frozen
in time
and in white,
a huge space of empty nothing.
Where have the butterflies flown,
when did the rainbows fade,
when did the Sun go under?
Oh, don't tell me there are only polar bears
that live here.
Who bleached all the colours away?

In the middle of the arctic white,
I remember how
a stranger had once tried
to pace a story on the ice,
but the white winds
would always come and blow his steps away,
until I lost him
and he lost himself.