I'm so good at losing.
A few days ago I lost my head;
The other day I lost my heart.
Now I know I'm gonna lose my mind,
but nothing,
Nothing
hurts as much as when
I lost you.

Well,
contrary to popular knowledge,
there are no penguins at the North Pole,
and no white bears at the South Pole.
In other words,
penguins and bears can't be found in the same pole,
but can live together in the same head,
chasing each other,
and trying to put each other in the right place.
So, technically,
the head is neither the South and the North,
it's neither and both,
depending on the perspective
from which the Sun sets.
Or rises.
And the head is actually
the barren landscape
of imaginary penguins and bears,
marching and hunting under polar lights,
sleeping the darkness of a hundred nights.

In the middle of the arctic night,
where does life find its comfort?
Does it sleep under the piles of ice,
or breathe along the winds?
Does at least the wind move,
or is everything frozen
in time
and in white,
a huge space of empty nothing.
Where have the butterflies flown,
when did the rainbows fade,
when did the Sun go under?
Oh, don't tell me there are only polar bears
that live here.
Who bleached all the colours away?

In the middle of the arctic white,
I remember how
a stranger had once tried
to pace a story on the ice,
but the white winds
would always come and blow his steps away,
until I lost him
and he lost himself.

"O stea de foc pe fruntea-i s-a aprins,
 Învoaltă, trupul tot ea și-l mlădie,
 Se-avântă spre-a norocului solie,
 Oarbă la toate, cât dorul nu și-a stins..."

 (din Alfred Lord Tennyson, "In Memoriam")

"Sînt lebădă rotundă peste ape,
şi ochi al catedralelor eu sunt,
dau strălucire frunzei pe pămînt:
nu vor putea fugarii să îmi scape.
Se-ascunde cine, hohotind şi plînge
în noaptea trasă-n tufele din crîng?
Da, luna lasă un cuţit în aer,
un singuratic şiş tînjind de-ncaier
acu-nsetat să vadă sînge, sînge,
şi lacrimi peste pîndele de plumb.
Mă lasă să pătrund!
Cînd vin, ca gheaţa prin ziduri mă strecor
şi prin firide;
acoperiş şi piepturi îmi deschide,
care-ar putea să-mi încălzească faţa.
Mi-e frig acum! Cenuşile-mi astrale
din pulberi somnolente de metale
creasta de foc o caută sub zări
pe drumuri şi prin codri de-nnoptări.
Dar iată că zăpada-ncremenită
pe umerii de iasp mă poartă-acum,
şi bălţile mă-neacă lîngă mal
în recele lor suflet de cristal,
în noaptea asta totuşi vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Nici adăpost, nici umbră să nu fie,
să nu-mi poată scăpa pînă la zi,
căci vreau să intru-n inima lor vie,
o clipă doar să pot a mă-ncălzi.
O inimă fierbinte pentru mine!
Vreau peste munţii sinilor ca piatra
să îşi reverse, de jeratic, vatra!
Ah, lasă-mă să intru, nu mă ţine!
(Către ramuri.)
Nu, nu vreau umbră!
Razele-mi în toate potecile scăpării să se-aţie,
prin trunchiurile reci şi-ntunecate
un zgomot de lumini, pîndind, să fie.
Pentru că-n noaptea asta vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Cine se-ascunde-acolo?
Afară-am spus!
Să-mi scape? Nu!
Nu vor putea acum;
voi năpădi pe calul lor lumina,
ca diamantul să sclipească-n drum..."

(Federico Garcia Lorca, monologul lunii din "Nunta însângerată")