Pe masă mi s-a deschis o carte.
Nu ştiu când ajunsese acolo sau de pe ce raft o fi căzut,
dar îi stătea bine pe masa mea.
Stătea cu paginile ca nişte aripi deschise
şi mă îmbia s-o citesc.
"Citeşte-mă, citeşte-mă!"
M-am apropiat şi i-am cercetat literele,
i-am mângaiat paginile albe...
Era o carte de poezii
şi pe masură ce-o citeam,
am realizat cu tristeţe că paginile ei
sunt de fapt aripi întinse
care se zbat şi caută aerul rece al depărtării.
Aş fi putut să cred c-a fost o pasăre
sau că n-a fost deloc,
dacă n-ar fi fost urma de carte lăsată in praf.