miercuri, 25 aprilie 2012

"Sînt lebădă rotundă peste ape,
şi ochi al catedralelor eu sunt,
dau strălucire frunzei pe pămînt:
nu vor putea fugarii să îmi scape.
Se-ascunde cine, hohotind şi plînge
în noaptea trasă-n tufele din crîng?
Da, luna lasă un cuţit în aer,
un singuratic şiş tînjind de-ncaier
acu-nsetat să vadă sînge, sînge,
şi lacrimi peste pîndele de plumb.
Mă lasă să pătrund!
Cînd vin, ca gheaţa prin ziduri mă strecor
şi prin firide;
acoperiş şi piepturi îmi deschide,
care-ar putea să-mi încălzească faţa.
Mi-e frig acum! Cenuşile-mi astrale
din pulberi somnolente de metale
creasta de foc o caută sub zări
pe drumuri şi prin codri de-nnoptări.
Dar iată că zăpada-ncremenită
pe umerii de iasp mă poartă-acum,
şi bălţile mă-neacă lîngă mal
în recele lor suflet de cristal,
în noaptea asta totuşi vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Nici adăpost, nici umbră să nu fie,
să nu-mi poată scăpa pînă la zi,
căci vreau să intru-n inima lor vie,
o clipă doar să pot a mă-ncălzi.
O inimă fierbinte pentru mine!
Vreau peste munţii sinilor ca piatra
să îşi reverse, de jeratic, vatra!
Ah, lasă-mă să intru, nu mă ţine!
(Către ramuri.)
Nu, nu vreau umbră!
Razele-mi în toate potecile scăpării să se-aţie,
prin trunchiurile reci şi-ntunecate
un zgomot de lumini, pîndind, să fie.
Pentru că-n noaptea asta vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Cine se-ascunde-acolo?
Afară-am spus!
Să-mi scape? Nu!
Nu vor putea acum;
voi năpădi pe calul lor lumina,
ca diamantul să sclipească-n drum..."

(Federico Garcia Lorca, monologul lunii din "Nunta însângerată")