"Hab gesponnen das Gold
Zu Stroh bin weil ich
So traurig bin froh
Nicht so traurig wie gestern
Zu sein mein Herz
Allerliebste ist auf
und davon.

Ließ mein Haar hinunter
Zur Nacht. Nicht die Alte
Er war`s der mir sacht
Die Flechten zerschnitten dann
Ist er geritten auf meinem Herzen
Auf und davon

Tropft mir kühlen Schnee in
Mein Blut. Komm
Zurück und sei wieder
Gut genug für mich
Scher dich mein Herz
Zum Allerliebsten auf
Und davon."

Ulla Hahn - Auf und Davon

Cansado.
¡Sí!
Cansado
de usar un solo bazo,
dos labios,
veinte dedos,
no sé cuántas palabras,
no sé cuántos recuerdos,
grisáceos,
fragmentarios.

Cansado,
muy cansado
de este frío esqueleto,
tan púdico,
tan casto,
que cuando se desnude
no sabré si es el mismo
que usé mientras vivía.

Cansado.
¡Sí!
Cansado
por carecer de antenas,
de un ojo en cada omóplato
y de una cola auténtica,
alegre,
desatada,
y no este rabo hipócrita
,degenerado,
enano.

Cansado,
sobre todo,
de estar siempre conmigo,
de hallarme cada día,
cuando termina el sueño,
allí, donde me encuentre,
con las mismas narices
y con las mismas piernas;
como si no deseara
esperar la rompiente con un cutis de playa,
ofrecer, al rocío, dos senos de magnolia,
acariciar la tierra con un vientre de oruga,
y vivir, unos meses, adentro de una piedra.


(Oliverio Girondo, Cansancio)

Sunt sătul.
Da!
Sătul 
să folosesc o singură splină,
două buze,
douăzeci de degete,
nu știu câte cuvinte,
nu știu câte amintiri,
cenușii,
fragmentate.

Sunt sătul,
foarte sătul
de scheletul ăsta rece,
atât de pudic,
atât de cast,
încât atunci când s-a dezbrăcat,
n-a știut dacă e același
pe care l-a folosit când trăia.

Sunt sătul.
Da!
Sătul
să n-am antene,
să n-am câte un ochi în fiecare omoplat,
și o coadă autentică,
veselă,
dezlănțuită,
și nu smocul ăsta ipocrit,
degenerat,
pitic.

Sunt sătul,
mai presus de toate,
să fiu tot timpul cu mine,
să mă găsesc în fiecare zi,
când se termină visul,
aici, unde mă aflu,
cu aceleași nasuri,
cu aceleași picioare;
de parcă nu mi-aș dori
să aștept ruperea cu o piele de vară,
să ofer rouăi doi sâni de magnolie,
să dezmierd pământul cu vintre de omidă,
și să trăiesc, câteva luni, într-o piatră.

(traducere mai mult sau mai puțin reușită, a mea)

¡Todo era amor... amor!
No había nada más que amor.
En todas partes se encontraba amor.
No se podía hablar más que de amor.
Amor pasado por agua, a la vainilla,
amor al portador, amor a plazos.
Amor analizable, analizado.
Amor ultramarino.
Amor ecuestre.
Amor de cartón piedra, amor con leche...
lleno de prevenciones, de preventivos;
lleno de cortocircuitos, de cortapisas.
Amor con una gran M,
con una M mayúscula,
chorreado de merengue,
cubierto de flores blancas...
Amor espermatozoico, esperantista.
Amor desinfectado, amor untuoso...
Amor con sus accesorios, con sus repuestos;
con sus faltas de puntualidad, de ortografía;
con sus interrupciones cardíacas y telefónicas.
Amor que incendia el corazón de los orangutanes,
de los bomberos.
Amor que exalta el canto de las ranas bajo las ramas,
que arranca los botones de los botines,
que se alimenta de encelo y de ensalada.
Amor impostergable y amor impuesto.
Amor incandescente y amor incauto.
Amor indeformable. Amor desnudo.
Amor-amor que es, simplemente, amor.
Amor y amor... ¡y nada más que amor!

(Oliverio Girondo - Todo era amor)

Totul era iubire... iubire!
Nu mai era nimic, decât iubire.
Peste tot se găsea iubire.
Nu se mai putea vorbi decât de iubire.
Iubire clocotită, iubire cu vanilie,
iubire la purtător, iubire la termen.
Iubire analizabilă, analizată.
Iubire ultramarină.
Iubire ecvestră.
Iubire de carton, iubire cu lapte...
plină de preveniri, de prevenții;
plină de scurtcircuite, de piedici.
Iubire cu B mare,
cu majusculă,
bubuind de merengue,
învelită în flori albe...
Iubire spermatozoidă, esperantistă.
Iubire dezinfectată, iubire untoasă...
Iubire cu accesoriile ei, cu piesele ei;
cu greșeli de punctuație, de ortografie;
cu întreruperi telefonice și de ritm cardiac.
Iubire care pune pe foc inima urangutanilor,
a pompierilor.
Iubire care exaltă cântecul broaștelor de sub ramuri,
care smulge butonii de la botine,
care se hrănește cu gelozie și jeleu.
Iubire pripită și iubire impusă.
Iubire incandescentă și iubire imprudentă.
Iubire nedeformabilă. Iubire nudă.
Iubire-iubire care e, pur și simplu, iubire.
Iubire și iubire... și nimic mai mult decât iubire!

(attempted translation: mine)

"O stea de foc pe fruntea-i s-a aprins,
 Învoaltă, trupul tot ea și-l mlădie,
 Se-avântă spre-a norocului solie,
 Oarbă la toate, cât dorul nu și-a stins..."

 (din Alfred Lord Tennyson, "In Memoriam")

"Sînt lebădă rotundă peste ape,
şi ochi al catedralelor eu sunt,
dau strălucire frunzei pe pămînt:
nu vor putea fugarii să îmi scape.
Se-ascunde cine, hohotind şi plînge
în noaptea trasă-n tufele din crîng?
Da, luna lasă un cuţit în aer,
un singuratic şiş tînjind de-ncaier
acu-nsetat să vadă sînge, sînge,
şi lacrimi peste pîndele de plumb.
Mă lasă să pătrund!
Cînd vin, ca gheaţa prin ziduri mă strecor
şi prin firide;
acoperiş şi piepturi îmi deschide,
care-ar putea să-mi încălzească faţa.
Mi-e frig acum! Cenuşile-mi astrale
din pulberi somnolente de metale
creasta de foc o caută sub zări
pe drumuri şi prin codri de-nnoptări.
Dar iată că zăpada-ncremenită
pe umerii de iasp mă poartă-acum,
şi bălţile mă-neacă lîngă mal
în recele lor suflet de cristal,
în noaptea asta totuşi vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Nici adăpost, nici umbră să nu fie,
să nu-mi poată scăpa pînă la zi,
căci vreau să intru-n inima lor vie,
o clipă doar să pot a mă-ncălzi.
O inimă fierbinte pentru mine!
Vreau peste munţii sinilor ca piatra
să îşi reverse, de jeratic, vatra!
Ah, lasă-mă să intru, nu mă ţine!
(Către ramuri.)
Nu, nu vreau umbră!
Razele-mi în toate potecile scăpării să se-aţie,
prin trunchiurile reci şi-ntunecate
un zgomot de lumini, pîndind, să fie.
Pentru că-n noaptea asta vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Cine se-ascunde-acolo?
Afară-am spus!
Să-mi scape? Nu!
Nu vor putea acum;
voi năpădi pe calul lor lumina,
ca diamantul să sclipească-n drum..."

(Federico Garcia Lorca, monologul lunii din "Nunta însângerată")