To her I'd sent my hidden bluebirds,
bluemoons, and secret smiles.
The girl with night in her hair,
(and in her air),
would be the death of me.

"Cause you can't get away", he said, "you can't get away".
So that must be why I still see him on that chair,
in front of the great window,
open. (He, who had always been shut.)
And over the empty ashtray,
the window pours the Sun on me,
but to what relief,
if the wall is still casting
its punishing shadows?

Luni.

Luni de zile, luni de Moarte,
luni de fiere, de Mercur,
luni de zeci de Joi albastre,
luni de venerat Venere,
luni de Zâmbete stinghere,
Duminici de clarobscur.
Luni de aur, luni de fum.
Luni de șoapte, câte șapte,
luni de trai printre nebuni.

Tonight I shed my hopes like feathers;
the hour's late and my wings are broken, anyway.
I stare my ghosts right in the eye tonight,
until they die again,
or my own eyes become blind;
I never saw right, anyway.
Tonight I say "Goodbye" to you
for the last time, again,
in every sign language I know.
You'll never hear it, anyway.
I burn the words, the bridges,
the truths I never said;
Apologies unaccepted,
love unacceptable.
All that might have been,
'till we came along this road,
'till we came along this road...

Siempre llega mi mano
más tarde que otra mano que se mezcla a la mía
y forman una mano.

Cuando voy a sentarme
advierto que mi cuerpo
se sienta en otro cuerpo que acaba de sentarse
adonde yo me siento.

Y en el preciso instante
de entrar en una casa,
descubro que ya estaba
antes de haber llegado.

Por eso es muy posible que no asista a mi entierro,
y que mientras me rieguen de lugares comunes,
ya me encuentre en la tumba,
vestido de esqueleto,
bostezando los tópicos y los llantos fingidos.

(Oliverio Girondo, Dicotomía incruenta)


Mâna mea ajunge mereu
mai târziu ca cealaltă mână care se amestecă cu a mea
și formează o mână.

Când vreau să mă așez
observ că trupul meu
se așează în alt trup ce tocmai se așezase
acolo unde m-am așezat eu.

Și exact în clipa
în care intru într-o casă,
îmi dau seama că eram deja acolo
înainte de a ajunge.

De aceea e foarte posibil să nu iau parte la înmormântarea mea,
și în timp ce ei mă stropesc cu platitudini,
eu deja să fiu în mormânt,
îmbrăcat în schelet,
căscând la subiectele lor și la plânsetele prefăcute.

Cansado.
¡Sí!
Cansado
de usar un solo bazo,
dos labios,
veinte dedos,
no sé cuántas palabras,
no sé cuántos recuerdos,
grisáceos,
fragmentarios.

Cansado,
muy cansado
de este frío esqueleto,
tan púdico,
tan casto,
que cuando se desnude
no sabré si es el mismo
que usé mientras vivía.

Cansado.
¡Sí!
Cansado
por carecer de antenas,
de un ojo en cada omóplato
y de una cola auténtica,
alegre,
desatada,
y no este rabo hipócrita
,degenerado,
enano.

Cansado,
sobre todo,
de estar siempre conmigo,
de hallarme cada día,
cuando termina el sueño,
allí, donde me encuentre,
con las mismas narices
y con las mismas piernas;
como si no deseara
esperar la rompiente con un cutis de playa,
ofrecer, al rocío, dos senos de magnolia,
acariciar la tierra con un vientre de oruga,
y vivir, unos meses, adentro de una piedra.


(Oliverio Girondo, Cansancio)

Sunt sătul.
Da!
Sătul 
să folosesc o singură splină,
două buze,
douăzeci de degete,
nu știu câte cuvinte,
nu știu câte amintiri,
cenușii,
fragmentate.

Sunt sătul,
foarte sătul
de scheletul ăsta rece,
atât de pudic,
atât de cast,
încât atunci când s-a dezbrăcat,
n-a știut dacă e același
pe care l-a folosit când trăia.

Sunt sătul.
Da!
Sătul
să n-am antene,
să n-am câte un ochi în fiecare omoplat,
și o coadă autentică,
veselă,
dezlănțuită,
și nu smocul ăsta ipocrit,
degenerat,
pitic.

Sunt sătul,
mai presus de toate,
să fiu tot timpul cu mine,
să mă găsesc în fiecare zi,
când se termină visul,
aici, unde mă aflu,
cu aceleași nasuri,
cu aceleași picioare;
de parcă nu mi-aș dori
să aștept ruperea cu o piele de vară,
să ofer rouăi doi sâni de magnolie,
să dezmierd pământul cu vintre de omidă,
și să trăiesc, câteva luni, într-o piatră.

(traducere mai mult sau mai puțin reușită, a mea)

¡Todo era amor... amor!
No había nada más que amor.
En todas partes se encontraba amor.
No se podía hablar más que de amor.
Amor pasado por agua, a la vainilla,
amor al portador, amor a plazos.
Amor analizable, analizado.
Amor ultramarino.
Amor ecuestre.
Amor de cartón piedra, amor con leche...
lleno de prevenciones, de preventivos;
lleno de cortocircuitos, de cortapisas.
Amor con una gran M,
con una M mayúscula,
chorreado de merengue,
cubierto de flores blancas...
Amor espermatozoico, esperantista.
Amor desinfectado, amor untuoso...
Amor con sus accesorios, con sus repuestos;
con sus faltas de puntualidad, de ortografía;
con sus interrupciones cardíacas y telefónicas.
Amor que incendia el corazón de los orangutanes,
de los bomberos.
Amor que exalta el canto de las ranas bajo las ramas,
que arranca los botones de los botines,
que se alimenta de encelo y de ensalada.
Amor impostergable y amor impuesto.
Amor incandescente y amor incauto.
Amor indeformable. Amor desnudo.
Amor-amor que es, simplemente, amor.
Amor y amor... ¡y nada más que amor!

(Oliverio Girondo - Todo era amor)

Totul era iubire... iubire!
Nu mai era nimic, decât iubire.
Peste tot se găsea iubire.
Nu se mai putea vorbi decât de iubire.
Iubire clocotită, iubire cu vanilie,
iubire la purtător, iubire la termen.
Iubire analizabilă, analizată.
Iubire ultramarină.
Iubire ecvestră.
Iubire de carton, iubire cu lapte...
plină de preveniri, de prevenții;
plină de scurtcircuite, de piedici.
Iubire cu B mare,
cu majusculă,
bubuind de merengue,
învelită în flori albe...
Iubire spermatozoidă, esperantistă.
Iubire dezinfectată, iubire untoasă...
Iubire cu accesoriile ei, cu piesele ei;
cu greșeli de punctuație, de ortografie;
cu întreruperi telefonice și de ritm cardiac.
Iubire care pune pe foc inima urangutanilor,
a pompierilor.
Iubire care exaltă cântecul broaștelor de sub ramuri,
care smulge butonii de la botine,
care se hrănește cu gelozie și jeleu.
Iubire pripită și iubire impusă.
Iubire incandescentă și iubire imprudentă.
Iubire nedeformabilă. Iubire nudă.
Iubire-iubire care e, pur și simplu, iubire.
Iubire și iubire... și nimic mai mult decât iubire!

(attempted translation: mine)

There is some sort of debate
on whether the opposite of love is hate
(or indifference);
but I shall challenge the above and state,
it's neither one (most definitely not hate)
and what was once done in the name of love,
can be undone if you learn how to unlove.

How to Unlove - For Him

It's pretty easy, if you think about it,
first shrug your shoulders and don't think about it;
console yourself that, anyway, it wasn't meant to be,
either way, nothing can last eternally.
Then go in bars and drown away your sorrow,
you'll see how less you love her by tomorrow.
Increase your cigarettes, exhale her with the smoke,
it won't help much, but you'll seem an artistic bloke.
Finally, to make sure that your love is shed,
pick up some redheads and bring them to your bed.
A different one (or two, or three) per night,
and there you have it, that's how you do it right!
Now... seeing you've untook the fall,
I realize you didn't love at all.
Technically, there's nothing to unlove,
since what's missing is the main ingredient: love.

How to Unlove - For Her

Voice 1:
It's easy-peasy,
1-2-3,
just rip it off and there;
you're free.

Voice 2:
You know you can't, don't even try;
you'll carry him until you die.

I'm still in jail.
I thought my serving time was over,
but no. I'm still in jail.
Still in chains and fetters
and how they hurt
and crush my bones!
I'm still confined
to look at vertical horizons
alone.

A prayer for the ones
who believe themselves to be free
and in thinking they are free,
become blind to the fetters
that shackle them.

There is no sun outside the cave,
only electric light bulbs,
and trees in clay pots
and flowers that die in glass vases.
There is no truth outside the cave,
and no freedom.
And if there were,
they would be breathing
on life support machines.

“We take off into the cosmos, ready for anything: for solitude, for hardship, for exhaustion, death. Modesty forbids us to say so, but there are times when we think pretty well of ourselves. And yet, if we examine it more closely, our enthusiasm turns out to be all a sham. We don't want to conquer the cosmos, we simply want to extend the boundaries of Earth to the frontiers of the cosmos. For us, such and such a planet is as arid as the Sahara, another as frozen as the North Pole, yet another as lush as the Amazon basin. We are humanitarian and chivalrous; we don't want to enslave other races, we simply want to bequeath them our values and take over their heritage in exchange. We think of ourselves as the Knights of the Holy Contact. This is another lie. We are only seeking Man. We have no need of other worlds. A single world, our own, suffices us; but we can't accept it for what it is. We are searching for an ideal image of our own world: we go in quest of a planet, a civilization superior to our own but developed on the basis of a prototype of our primeval past. At the same time, there is something inside us which we don't like to face up to, from which we try to protect ourselves, but which nevertheless remains, since we don't leave Earth in a state of primal innocence. We arrive here as we are in reality, and when the page is turned and that reality is revealed to us - that part of our reality which we would prefer to pass over in silence - then we don't like it anymore.”

Stanislaw Lem - "Solaris"

I'm so good at losing.
A few days ago I lost my head;
The other day I lost my heart.
Now I know I'm gonna lose my mind,
but nothing,
Nothing
hurts as much as when
I lost you.

Well,
contrary to popular knowledge,
there are no penguins at the North Pole,
and no white bears at the South Pole.
In other words,
penguins and bears can't be found in the same pole,
but can live together in the same head,
chasing each other,
and trying to put each other in the right place.
So, technically,
the head is neither the South and the North,
it's neither and both,
depending on the perspective
from which the Sun sets.
Or rises.
And the head is actually
the barren landscape
of imaginary penguins and bears,
marching and hunting under polar lights,
sleeping the darkness of a hundred nights.

In the middle of the arctic night,
where does life find its comfort?
Does it sleep under the piles of ice,
or breathe along the winds?
Does at least the wind move,
or is everything frozen
in time
and in white,
a huge space of empty nothing.
Where have the butterflies flown,
when did the rainbows fade,
when did the Sun go under?
Oh, don't tell me there are only polar bears
that live here.
Who bleached all the colours away?

In the middle of the arctic white,
I remember how
a stranger had once tried
to pace a story on the ice,
but the white winds
would always come and blow his steps away,
until I lost him
and he lost himself.

"O stea de foc pe fruntea-i s-a aprins,
 Învoaltă, trupul tot ea și-l mlădie,
 Se-avântă spre-a norocului solie,
 Oarbă la toate, cât dorul nu și-a stins..."

 (din Alfred Lord Tennyson, "In Memoriam")

"Sînt lebădă rotundă peste ape,
şi ochi al catedralelor eu sunt,
dau strălucire frunzei pe pămînt:
nu vor putea fugarii să îmi scape.
Se-ascunde cine, hohotind şi plînge
în noaptea trasă-n tufele din crîng?
Da, luna lasă un cuţit în aer,
un singuratic şiş tînjind de-ncaier
acu-nsetat să vadă sînge, sînge,
şi lacrimi peste pîndele de plumb.
Mă lasă să pătrund!
Cînd vin, ca gheaţa prin ziduri mă strecor
şi prin firide;
acoperiş şi piepturi îmi deschide,
care-ar putea să-mi încălzească faţa.
Mi-e frig acum! Cenuşile-mi astrale
din pulberi somnolente de metale
creasta de foc o caută sub zări
pe drumuri şi prin codri de-nnoptări.
Dar iată că zăpada-ncremenită
pe umerii de iasp mă poartă-acum,
şi bălţile mă-neacă lîngă mal
în recele lor suflet de cristal,
în noaptea asta totuşi vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Nici adăpost, nici umbră să nu fie,
să nu-mi poată scăpa pînă la zi,
căci vreau să intru-n inima lor vie,
o clipă doar să pot a mă-ncălzi.
O inimă fierbinte pentru mine!
Vreau peste munţii sinilor ca piatra
să îşi reverse, de jeratic, vatra!
Ah, lasă-mă să intru, nu mă ţine!
(Către ramuri.)
Nu, nu vreau umbră!
Razele-mi în toate potecile scăpării să se-aţie,
prin trunchiurile reci şi-ntunecate
un zgomot de lumini, pîndind, să fie.
Pentru că-n noaptea asta vor avea
obrajii mei un roşu-nsîngerat
şi sub piciorul vînturilor, lat,
supuse, trestiile s-or pleca.
Cine se-ascunde-acolo?
Afară-am spus!
Să-mi scape? Nu!
Nu vor putea acum;
voi năpădi pe calul lor lumina,
ca diamantul să sclipească-n drum..."

(Federico Garcia Lorca, monologul lunii din "Nunta însângerată")

În fiecare dimineaţă,
când dau trezirea,
corpul se ridică din pat
şi spiritul se ridică din corp.
Corpul îşi face cafeaua de dimineaţă,
iar spiritul otrava din care bea toată ziua.
Apoi fiecare îşi vede de-ale lui.

Corpul îşi leagă banda elastică de gleznă
şi de piatra de temelie a casei.
Astfel e sigur că fiecare drum pe care îl face
e cu dus şi întors.
După aceea pleacă la muncă.

Spiritul pleacă hai-hui.
Îi place să colinde
şi rareori îl vezi în compania corpului,
pentru că se tot împiedică în trăznaia aia de bandă,
pe care corpul şi-o leagă de picior.

Ehe...
Spiritul avea picioare iuţi pe vremuri,
ba chiar şi aripi,
de-ai fi crezut că-i înger şi nu spirit.
Zbura până la Lună şi-napoi,
îşi pudra aripile cu praf de stele
şi sărea din nor in nor
până dădea ocol Pământului.

Ieri l-am găsit ascuns sub plapumă,
palid si stins.
"Ce-i cu tine aici, eşti bolnav?
Du-te şi zburdă pe-afară" i-am zis.
Mi-a spus să-l las, că-i deprimat
şi ca s-a săturat
să umble cu picioarele-n noroi
de când i-au căzut aripile.
Mi s-a făcut milă de el
şi l-am lăsat să doarmă.

Azi nu-l găsesc niciunde.
Nu-i nici în pat, nu-i nici în corp.
A plecat pe nepusă masă
şi mi-e teamă c-a fugit de-acasă
în cârdăşie cu vreun elefant,
c-am auzit că ei mai pleacă aşa,
când simt că Luna e prea sus
şi pământul prea aproape.

Pe masă mi s-a deschis o carte.
Nu ştiu când ajunsese acolo sau de pe ce raft o fi căzut,
dar îi stătea bine pe masa mea.
Stătea cu paginile ca nişte aripi deschise
şi mă îmbia s-o citesc.
"Citeşte-mă, citeşte-mă!"
M-am apropiat şi i-am cercetat literele,
i-am mângaiat paginile albe...
Era o carte de poezii
şi pe masură ce-o citeam,
am realizat cu tristeţe că paginile ei
sunt de fapt aripi întinse
care se zbat şi caută aerul rece al depărtării.
Aş fi putut să cred c-a fost o pasăre
sau că n-a fost deloc,
dacă n-ar fi fost urma de carte lăsată in praf.

Liebe ist, wenn die Welt in seinen Augen reflektiert
Liebe ist, wenn sein Lächeln ein Lächeln auf meinem Gesicht bringt
Liebe ist der Tod der Einsamkeit
Wenn Liebe ist, macht 1+1 Gemeinsamkeit.

Ia cheia şi încuie uşa.
Ştiu, are încă pata iubirii mele pe ea
dar nu-i nimic, se va şterge
sub mâna ta
sau a alteia.

Acum vreau să mă laşi singură
şi te rog, închide bine uşa când pleci,
ca nu cumva să se mai deschidă
sub mâna ta
sau a altuia.

Şi-n timp ce tu vei coborî scările
şi-ai să ajungi pe alee
şi-ai să întorci capul spre geamul de la care nu te petrece nimeni,
(de aceea, poate e mai bine să priveşti înainte),
eu,
cu draperiile trase,
între patru pereţi care mă strivesc,
am să adun bucăţile zilelor de mâine
sfărâmate sub mâna ta,
sau poate a mea.

it takes hard work to fight yourself,
to convince yourself
to get along with yourself.
i don't like the sunlight
when it's cold outside
and foggy inside;
the light is hurting my eyes
and i wish it were night,
so i could have a reason for this merciless atmosphere...
guess i'll end up blind by the age of 30.
i'm starting to like my wall;
fear and paranoia are guarding it efficiently,
no one gets to come in,
they think nobody's home
'cause the lights are out...
i'd like to be a breath of air
floating in the dark red sunset
over black unlit houses
in the open field;
i like the way they're standing like shadows
against the colourful sky.
my mom says they give her the freaks;
but to me they're like Atlas,
the whole world on their shoulders,
never bending under it.
only when i see a solitary light on,
that's when it gets creepy.
it means that someone's inside,
doing something...